poveste

Ești muntele meu

pe care mă cațăr fără coardă , fără cărlig

și fără bilet de întoarcere.

Espadrilele s-au tocit

și  fiecare colț de stâncă îl simt abrupt

cu toate terminațiile nervoase,

casca s-a pierdut  undeva într-o zi cu ceață,

îmi țin de cald doar pletele

- din ce în ce mai arse de vânt,

din ce în ce mai lungi,

mai am doar puțin praf de stele

pe care îl presar în palme diminețile

când soarele ne încălzește pe amândoi

cu putere-

atunci , doar eu îmi iau din nou chip uman

tu  ești cu atât  mai rece cu cât mai mult mă înalț.

Dorm ghemuită, nopțile,

sub plapuma întunecată  a cerului

iar in zori îți las ofrandă urma puțină  trupului meu

ce a topit zăpezile tale ancestrale,

nu te grăbi să o ștergi-

ar putea crește până la apus

câteva fire delicate de iarbă

care vor pleda pentru povestea de iubire a unei fete

pentru cel mai înalt munte din lume.

Nu, nu port crampoane

pentru că m-ar durea să le înfig

în trupul tău înveșmântat în piatră,

urcușul meu e o sumă de mângâieri continue

pe geometria pură a crestelor tale

și de îmbrățișări fără sfârșit

atunci când trebuie să înving gravitația.

Astăzi m-am gândit să renunț

și la aparatul foto,

oricum , cardul e plin demult și bateriile goale

iar  vulturii nici nu mai îndrăznesc

să îmi tulbure linștea,

(aș  vrea doar să fie găsit de un reporter iscusit

care ar putea ilustra un articol

pentru National Geographic, cu care sigur

va câștiga  Pulitzer-ul la categoria fiction).

...A început să ningă iar

sau cerul își scutură surplusul de stele

peste noi?!